Am încercat să te scot din minte ( pentru că din inimă nu am cum ) pentru o seară, să nu mă mai gândesc la tine și să nu îmi mai pun întrebări la care, oricum, răspunsul nu are cum să vină din partea ta, eu fiind singura ce-ar putea să-l mai caute, dar ar fi în zadar. Nu am putut. Gândul îmi zbura continuu la câte ceva ce are legătură cu tine, iar eu văd legături în aproape orice. La sfârșitul serii, nu mă gândeam decât la tine. Când m-am trezit, la fel. Acum, la fel.
Cel puțin, dorința de a vorbi cu tine nu mai este la fel de aprinsă ca săptămâna trecută, pentru că am înțeles clar că nu vrei să îmi mai vorbești și că nici nu te interesează ce-aș putea să-ți spun. Acum asculți pe altcineva. Ce se întâmplă cu mine... ți-e indiferent.
Ar fi interesant să aflu dacă într-o zi ai să ieși din starea aceasta de respingere totală sau dacă mă vei căuta vreodată. Măcar de ziua mea... Poate da,poate nu. Nu-mi fac speranțe. Mă gândesc doar că poate într-o zi vei vrea să mă găsești și nu îți voi răspunde, pentru că voi fi pierdută pentru totdeauna, de tine.
Rămâne de văzut.
