De-ai şti ori de ţi-ar păsa cât de tare mă arde dorul acesta, cât de mult aş vrea să te caut, lăsând la o parte tot ce mă opreşte acum. În plus, ce aş avea de pierdut? Nu pot să mai pierd nimic pentru că nu am nimic, dar mi-e frică de o nouă rană, când celelalte nu s-au vindecat nici azi, mi-e frică de fiorii pe care îi am când sunt în faţa unui lucru legat de tine, mi-e frică pentru că ştiu că iar ai să mă respingi.. Şi atunci, mă întreb la ce bun totul?
Totuşi, frica demonstrează că trăieşti şi că simţi încă. De-asta mi-e mie atât de frică...
Mi-e frică de faptul că nu mă vei mai căuta niciodată, mi-e frică de gândul că n-am să te mai aud niciodată, că n-am să te văd, că nu vom vorbi. Ce mă voi face eu până îmi va trece această cumplită frică? Ce mă fac eu cu toate aceste încărcături sufleteşti? Scriu aici pentru a mă descărca, dar uneori mi-aş umple tot timpul umplând pagini şi tot nu m-aş goli de ce simt, iar alteori, n-am ce să scriu pentru că simt în mine un gol secătuitor, indescriptibil, de necuprins în cuvinte.
Şi este greu, pe cuvânt că este.
Este greu să trăiesc cu întrebări ce n-au răspunsuri, cu acel "cum ar fi fost dacă..", cu iluzii, fără să ştiu dacă, de exemplu, ultima melodie pe care mi-ai dedicat-o înseamnă ceva (Tracy Chapman - The Promise)..
Dacă da, atunci...
Te vreau înapoi sau vreau să învăţ să nu te mai vreau.
