Zile urâte de iarnă, zile în care aflu lucruri ce mă dor, nopţi în care te visez, pentru a nu ştiu câta oară, dimineţi în care n-aş mai vrea să mă trezesc. Gânduri, gânduri multe.
Vreau să mă opresc din a gândi, vreau să nu mai ştiu de mine, de tine, să nu mai ştiu de nimeni şi nimic.
Prea mult mă dor toate acestea şi nu ştiu cum să le opresc.
Credeam că toată suferinţa este trecătoare, de moment. Atunci, cum se explică faptul că după timpul care a trecut, totul mă doare la fel de rău? Cât timp trebuie să treacă? Trebuie să-mi irosesc viaţa, să ajung la capătul puterilor şi al răbdării pentru a te vedea exact aşa cum eşti? Atunci, la ce bun? Oricum ar fi târziu.
Şi acum este târziu. Simt în fiecare zi cât de târziu se face, cât de târzii sunt toate aceste gânduri. Sentimentele mele par a fi vechi, de când lumea. Nu pot să-mi amintesc ziua de dinainte să aflu de existenţa ta, nu mai ştiu cum era când nu te iubeam.
Parcă viaţa mea a început cu tine şi orice lucru bun s-a terminat când ai plecat.
Parcă o altă Roxana s-a născut când a aflat de existenţa acestui bărbat.
Şi acesta este adevărul. M-ai schimbat cât de mult s-a putut.
Acum, când nu mai eşti, te vreau înapoi sau mă vreau înapoi.
Am pierdut tot...
