A trecut mai mult de o lună de când tot ce a fost frumos între noi, s-a stins. Chiar și așa, nu a fost zi în care să nu mă gândesc la tine, o zi în care să nu îmi pese, o zi în care să nu vorbesc despre tine sau măcar să existe un semn care să mă ducă cu gândul la tine.
Sunt înconjurată de oameni, am prieteni, persoane dragi, dar simt că îmi lipsește ceva. Mă simt singură și incompletă. Știu că o dată cu plecarea ta, a dispărut o parte din mine pe care nu o voi recăpăta niciodată. Nu știu dacă meritai. Nu știu dacă eu meritam. Nu mai știu nimic. Nu știu dacă te-ai îndrăgostit de ea sau dacă ea te iubește cum te iubesc eu. Și prea puțin contează. Ai ales. Încep să accept. Încep să te privesc cu alți ochi și să te cobor de pe piedestalul pe care erai așezat. Sau tu singur ai început să cobori, nu îmi dau seama exact. De fapt, este ca și cum ar fi multe trepte pe care ar trebui să le calci înainte să ajungi jos, iar din momentul în care ai spus că vrei spațiu, ai tot coborât. Apoi am aflat că 'singur' nu se referă la acel tip de singurătate la care mă așteptam eu, ci mai degrabă "singur,cu altcineva". Așa ai fost mai jos cu o treaptă și tot mai jos cu fiecare zi ce trece fără să îți pese.
Păcat că te-am pus atât de sus şi va trece atât de mult timp până ai să ajungi la pământ ...
